Adolescență, planuri, idealuri, începuturi… cred că așa ne imaginăm toți viața la 14 ani sau poate doar eu mi-o imaginam așa. O vârstă la care avem senzația că suntem de neatins, că totul ne aparține și trăim într-un glob de cristal, departe de tot răul.
Până la aproape 14 ani iubeam dansul, scena și oamenii și credeam că am puterea să fac ca totul să fie așa cum îmi doresc. Credeam că pot întoarce orice situație în favoarea mea, iar când ceva nu mergea bine, credeam că soluția salvatoare va veni fără să mă gândesc prea mult. Aș fi călătorit continuu și aș fi explorat toate culmile Universului ce m-ar fi dus spre fericire. Fără să planific, fiecare zi venea cu zeci de zâmbete, chiar și pentru o simplă plimbare târzie în parc ce se încheia în liniște, sub paza stelelor. Nu m-aș fi gândit niciodată la singurătate, pentru că eram în permanență înconjurată de oameni și priveam în jur așa cum îmi doream, fără prejudecăți, fără să mă gândesc la secunda ce va urma. Dar ceva m-a oprit, o dimineață mi-a oprit viața în loc și a hotărât să îmi fure fericirea odată cu independența.
Un moment negândit corespunzător, o secundă de neatenție, un accident rutier, sânge, miros puternic de carburant și o vertebră ce nu a fost suficient de puternică și a cedat, așchiile sale secționându-mi măduva spinării. Toate acestea și multe altele au făcut ca viața mea să se întoarcă la 360 de grade. M-am trezit apoi într-o realitate despre care habar nu aveam că există. Ajunsesem dependentă de niște mașinării ce mă țineau în viață și mă ajutau să respir. Puteam să-mi mișc doar ochii într-un mediu în care zilnic câțiva oameni îl părăseau cu un cearșaf alb pe față. Cel mai probabil plecau triști și dezamăgiți pentru că nu mai apucaseră întâlnirea cu cei dragi. Sufletul îmi era în bucăți, iar inima mi se stingea cu fiecare țiuit pe care îl auzeam din saloanele vecine, ce mă înștiința că a mai cedat o linie de EKG. M-aș fi așteptat să cedeze și linia mea sau măcar conștiența mea, căci mi se părea că suport prea mult. Corpul îmi clocotea, accelerat fiind de zecile de seruri ce îmi colindau prin vene. Durerea fizică îmi provoca chiar și greață, dar eram prea slăbită să mai pot reacționa, iar sufletul de-ar fi putut să-mi sângereze, probabil ar fi făcut-o până la ultimul strop. Am continuat să respir având șanse minime de supraviețuire, medicii dându-le de înțeles părinților că îmi pot pregăti funeraliile.
Am fost obligată să mă împrietenesc cu un obiect, ce s-a dovedit mai fidel decât cei pe care eu îi consideram prieteni. Rând pe rând au început să fugă de suferință toate trăsăturile ce mă conturau. Cicatricile operațiilor și-au dat mâna cu cele ale sufletului și m-au făcut să nu mă mai recunosc în oglindă. Încercam să mă agăț de orice speranță, chiar dacă realitatea părea să se stingă. Au urmat ani de recuperare fizică, dar și psihică, în încercarea de a mă salva măcar sufletește. Lăsând la o parte leziunea medulară fără leac, mi-a fost imposibil să-mi adun toate bucățile sufletului și să îi dau o nouă formă. Până într-o zi când priveam alternativ tavanul salonului de spital și copilul din patul alăturat. Tot un accident rutier îl aduseseră acolo. Doar că el nu spunea nimic, nici măcar nu se văita atunci când niște furtunașe îi invadau nările și gâtul, procedură pe care pe mine aproape m-a făcut să leșin de nenumărate ori. Nici acum nu îmi dau seama cum creierul meu a suportat de fiecare dată acea senzație. Copilul nu scotea niciun sunet. Era așa de câteva luni. Acel moment m-a făcut să mă reanalizez. A scormonit în mine ultima picătură de speranță, iar acea picătură a fost salvatoare. În ciuda zecilor de pastile zilnice acea picătură de speranță a reușit să mă miște. M-a trezit parcă dintr-un somn adânc.
Am avut de ales între două variante: mă plafonez, îmi plâng de milă în continuare, sfârșind probabil în vreun sanatoriu SAU lupt pentru supraviețuire și pentru a face din existența mea un mod de a trăi. Am ales varianta cea grea, pe cea din urmă. A fost teribil de greu, mai greu decât îmi era să-mi revin din zecile de pusee de tensiune ce îmi luam vederea și vocea, dar nu am dat înapoi. Trebuia să rămân ancorată în alegerea făcută și să nu mă duc în regres. Însă, oricât mi-aș fi dorit, de fiecare dată când reușeam să fac un pas înainte, apărea cineva și mă destabiliza emoțional, furându-mi progresul. Am dat peste zeci de indivizi (nu oameni, pentru că nu merită să li se spună așa) ce nu au știut decât să mă subestimeze, să mă evalueze după prietenul ce mă însoțea, fotoliul rulant. Necunoscuții mi-au spus că nu voi reuși, unii profesori că nu merit timpul lor, iar cei mai mulți mi-au pus piedici la fiecare pas. Ar fi trebuit să renunț, nu? La început mă demoraliza orice părere negativă. Însă, cu timpul am devenit imună. Nu îi mai băgam în seamă, pentru că dorința mea de a le demonstra contrariul era tot mai mare.
Și ce dacă picioarele mele nu-mi mai pot asigura verticalitatea fizică? E într-adevăr un prag psihologic greu de înțeles, chiar de neînțeles, în special pentru mine, pentru că mi-a fost furată independența și bucuria de a alerga, dansa și face multe altele. Însă, nimeni nu-mi poate fura verticalitatea morală. Suntem unici și niciodată perfecți, dar avem puterea de a încerca să îi dăm unei situații forma pe care noi o gândim ca fiind cea mai bună.
Am ales să merg mai departe cu gândul că atunci când găsești resursele necesare în tine îți este mai ușor să continui. Eu nu a trebuit să le caut prea mult, pentru că le aveam, dar nu le conștientizam. Mi-am dat seama ca am un creier capabil să facă tot ce fizic nu mai pot face, iar capacitatea mea nu constă în modul de deplasare, cum nici vorbele grele ale multora nu dovedesc valoarea mea. Iar eu trăiesc pentru mine, nu pentru alții.
Astăzi, am 20 de ani și sunt studentă la psihologie, model în Atipic Beauty (un eveniment unic și emoționant din România, ce îmbină moda cu poveștile de succes) și mă implic în diverse proiecte ce au ca scop susținerea persoanelor vulnerabile, în speranța de a aduce un strop de bucurie în sufletele celor ce au nevoie. De curând am scris și publicat prima mea carte, Suflet de porțelan. O confesiune ce cuprinde toată experiența prin care am trecut în ultimii 6 ani jumate, dar și o carte despre curaj. O carte ce inspiră și trezește zeci de emoții. Am reușit să nu mă limitez doar la a consuma și să fac ca existența mea să conteze. Am reușit să revăd frumusețea vieții și să mă bucur de ea. Să apreciez tot ce mă înconjoară.
Viața nu se termină după un moment ce ne-a cutremurat existența, important e să nu ne abandonăm și să ne încredem în forța noastră interioară. Vor exista întotdeauna eșecuri, mai mici, mai mari, dar le putem privi ca pe un combustibil ce ne îndreaptă spre succes. Există indivizi egoiști, lipsiți de empatie și răbdare, cărora le bate vântul prin conștiință și se hrănesc doar cu influențe negative. Însă, puterea noastră e mai presus de ideile preconcepute ale altora, iar asta putem să o dovedim prin acțiunile și determinarea noastră. Așa cum am scris și în carte: – „Ambiția, voința și puterea pot face imposibilul să devină posibil!”. Eu am reușit, așa că și tu vei reuși!
Eu POT. Tu POȚI. Toți PUTEM!